Despre greutatea ideală (GI) şi indicele de masă corporală (IMC)

Cât vreau să slăbesc?

La întrebarea asta cei mai mulţi dintre noi avem răspunsuri care se bazează mai mult pe nostalgii şi mai puţin pe realităţile prezentului. Mai bine să ne întrebăm *De cât timp am depăşit greutatea normală?*, *Ce am făcut pentru a o recăpăta?*, *Câte diete am ţinut şi unde am ajuns?*

Sunt întrebări ale căror răspunsuri ar trebui să ne pună pe gânduri, dacă nimic nu s-a schimbat în viaţa noastră.

Prima întrebare ar fi însă *Care este greutatea mea normală?* sau greutatea ideală – GI cum este denumită în tehnica de specialitate. Este nevoie să cunoaştem această valoare pentru a avea un reper în stabilirea obiectivelor pe viitor.

Am găsit pe site-ul Misterului Sănătații (http://old.ms.ro/documente/Ghid1_8318_6022.pdf) detaliile legate de calculul acesteia. Sunt două formule acceptate şi vi le prezentăm mai jos cu toate explicaţiile necesare unei bune înţelegeri. Am reluat şi noţiunile despre indicele de masă corporală (IMC) care se află în strânsă legătură cu greutatea ideală (GI).

„Greutatea zisă ideală este întotdeauna exprimată în funcţie de sex şi talie. Noţiunea de greutate ideală GI nu reprezintă, prin ea însăşi, o informaţie utilizabilă clinic. Se poate spune că  greutatea ideală a unui individ este, în cadrul unui bilanţ clinic, greutatea formei sale obişnuite. Greutatea ideală teoretică se poate calcula prin formule cum ar fi:

• Lorentz

 GI = Î – 100  – (Î – 150)/sex

• Metropolitan Life Insurance

GI = 50 + 0,75 (Î-150) + (v – 20)/ 4     *(la femei, rezultatele se înmulţesc cu 0,9)

unde:

GI = greutatea ideală teoretică (kg);

Î = înălţime (cm);

sex =  2,5 pentru femei; 4 pentru bărbaţi;

v = vârsta (ani).

Se sugerează că greutatea ideală ar însemna “sănătos”, apreciere care nu este întru totul valabilă astăzi.

Greutatea şi talia pacientului constituie două variabile care se utilizează în elaborarea tabelelor de referinţă. Este metoda cea mai uşoară de a obţine date, singura limitare sunt persoanele peste 150 kg, care depăşesc capacitatea cântarului obişnuit.

Raportul greutate/talie

Cel mai utilizat indice este cel de masă corporală (IMC) sau body mass index (BMI), cunoscut şi ca indice Quetelet.

IMC = greutatea/înălţimea² (greutatea în kilograme şi înălţimea în metri)

Valoarea normală este între 18-25 kg/m2 (chiar 27 kg/m2) la adult, dar aceste limite se modifică sensibil cu vârsta şi sexul. Se pot calcula uşor limitele greutăţii normale pornind de la IMC: limitele pentru o femeie măsurând 1,63 m sunt 18×2,66 până la 25×2,66, adică 48-66 kg. Această metodă de calcul înlocuieşte astăzi formula lui Lorentz.

Utilizarea IMC în evaluarea greutăţii funcţie de înălţime este recunoscută şi recomandată de OMS.

Exprimarea prin IMC este indirectă, dar accesibilă, validată prin diverse studii care demonstrează creşterea morbidităţii proporţional cu valorile IMC-ului.

După clasificarea actuală acceptată la nivel internaţional, obezitatea se defineşte printr-un IMC>30 kg/m2. Pornind de la această valoare, se consideră că adipozitatea este excesivă când antrenează o creştere semnificativă a mortalităţii şi morbidităţii. La nivel individual, o suprapondere (IMC=25-29,9 kg/m2) poate fi considerată ca o problemă medicală dacă favorizează apariţia bolilor metabolice (diabet, dislipidemie), a hipertensiunii arteriale sau agravează o maladie asociată (de  exemplu,  respiratorie  sau  osteoarticulară).  Astfel,  poate  fi  justificată  o abordare medicală a unui exces ponderal care nu atinge pragul unui IMC de 30 kg/m2.

Atât valoarea mare a IMC cât şi cea redusă se corelează cu morbiditatea. Valori reduse ale IMC se corelează cu astenia şi diminuarea productivităţii la locul de muncă. Nivelul cel mai redus al IMC compatibil cu supravieţuirea este estimat a fi de 12-13 kg/m2, aşa cum s-a observat în perioadele de foamete, posturi prelungite, cazuri de anorexie nervoasă sau pe modele teoretice. Când scăderea ponderală este rapidă sau se asociază cu alte afecţiuni, morbiditatea poate apărea la orice nivel al IMC.

O scădere în greutate, în cazul în care nu este constituită din apă, reprezintă martorul fazei dinamice a denutriţiei. Majoritatea autorilor consideră ca fiind limita de 10% pierderea în greutate de la care sunt agravate morbiditatea/ mortalitatea mai ales în condiţiile în care se asociază şi pierdere musculară. În stabilirea riscului de importanţă deosebită este şi rapiditatea pierderii în greutate. O pierdere de 2% în decurs de o săptămână are aceeaşi valoare prognostică la fel ca şi pierderea de 5% în decurs de o lună sau de 10% în decurs de 6 luni. În caz contrar, o creştere anormală în greutate ar putea corespunde unei supraîncărcări ponderale sau chiar a unei obezităţi în fază dinamică de instalare.

Riscurile legate de obezitate nu depind numai de importanţa ţesutului adipos, dar şi de repartiţia sa mai ales abdominală, periviscerală. O acumulare de grăsime în partea superioară a corpului, exprimată prin creşterea raportului talie/şold, este un factor de risc metabolic şi cardiovascular independent de corpolenţă. Circumferinţa taliei este măsurată în poziţie ridicată, la jumătatea distanţei între rebordul costal şi creasta iliacă; circumferinţa şoldurilor se măsoară la nivelul marelui trohanter. În cazul unui raport >0,88 la femeie şi 1 la bărbat există o repartiţie androidă (sau abdominală) a grăsimii. Această situaţie este strâns corelată cu complicaţiile cardiovasculare şi alte maladii. În caz de raport mai mic se vorbeşte de tipul ginoid, pentru care riscul acestor maladii este net inferior. Compartimentul grăsos critic în apariţia riscului este grăsimea viscerală abdominală, fiind astăzi recunoscut că circumferinţa taliei este mai bine corelată cu grăsimea abdominală viscerală decât raportul talie/şold.

În concordanţă cu ghidurile actuale, un perimetru al taliei peste 94 cm la bărbaţi şi peste 80 cm la femei ar trebui să fie punctul de referinţă  pentru limitarea câştigului ponderal (risc mediu) şi un perimetru de 102 cm pentru bărbaţi şi 88 cm pentru femei ar trebui să fie punctul de referinţă pentru reducerea greutăţii (risc major).

Indicele de masă corporală are avantajul că determină relaţii între greutate şi înăţime exprimate printr- un singur număr.

Se pot aduce critici clasificărilor bazate pe IMC deoarece acesta nu reflectă distribuţia masei grase şi corelaţia cu procentajul masei slabe, care poate oscila între 0,60-0,82. Numărătorul nu discriminează grăsimea de muşchi, oase şi organe vitale. La un nivel al IMC de 30 kg/m2 sensibilitatea metodei este de 43,6%, dar specificitatea este de 100%.

IMC-ul are o valoare limitată pentru măsurarea compoziţiei corpului, deoarece subiecţii cu acelaşi IMC sau greutate corporală pot varia foarte mult în cantitatea de grăsime. O greutate mai mare poate fi dată nu numai de grăsimi, dar şi de creşterea masei musculare, a lichidelor extracelulare în caz de edeme şi/sau a unei mase osoase importante. Astfel, atleţii au adesea un IMC ridicat fără a avea rezerve de grăsime. Această problemă a fost rezolvată prin măsurarea directă a grosimii ţesutului subcutanat. Teoretic, aceasta este posibil de efectuat prin ecografie sau spectroscopie în infraroşu; în practică se utilizează măsurarea pliurilor cutanate şi a perimetrelor.

Echipa care efectuează tehnicile antropometrice trebuie să fie antrenată pentru a avea o precizie şi exactitate optimă şi variaţii minime la repetarea măsurătorilor pe acelaşi pacient. Echipa trebuie să parcurgă referinţele OMS.

Statusul nutriţional în funcţie de indicele de masă corporală

IMC                         Status nutriţional

< 10                        Denutriţie grad V

10 – 12,9               Denutriţie grad IV

13 – 15,9               Denutriţie grad III

16 – 16,9               Denutriţie grad II

17 – 18,4               Denutriţie grad I

18,5 – 24,9           NORMAL

25 – 29,9               Suprapondere

30 – 34,9               Obezitate grad I

35 – 39,9               Obezitate grad II

peste 40                Obezitate grad III

La copil, indicele Quetelet este adeseori insuficient, pentru că talia şi greutatea nu evoluează de manieră paralelă în cursul creşterii. În acest caz se recomandă raportarea IMC-ului la curbele de creştere. O reducere sau o creştere a IMC-ului cu mai mult sau mai puţin de o deviaţie standard trebuie să fie considerată ca un semnal de alarmă în cazul copiilor.

(**GHID pentru ALIMENTAŢIA SĂNĂTOASĂ – site-ul Ministerului Sănătății)